Crochiu de viaţă - Croquis d'une vie - Sketches of a life

IS THE MIND SUBSERVIENT TO THE HEART?

2011-02-27T19:39:00.011+01:00

The functional system of social and human relationships is fundamental for our society. We could not possibly deny this. And it also represents the basis of international relations and diplomacy. But what is the role of the heart and the mind in all this? Is the mind really subservient to the heart?

My answer would be that we do have a heart, and we do have a mind! But one is not subservient to the other; they both interconnect into a special relationship that is necessary to the very construction and preservation of our humanity. The evolution of human "culture" is based on creating an ocean of complex thinking and feeling tools, generated by an impressive brain volume. Yes, ladies and gentlemen, we all descend from Homo Sapiens, the bipedal primate having the ability to use these complex tools. This ability allows us to exchange and connect with each other. No matter what the nature of the relationship we enter into is, this capability is led by the intricate interconnection between reason and feeling.

I would also like to point that the relationships we build with other people are projections of the relationships and connections we have within ourselves. And the relationships we have within ourselves are a complex mixture of mental analyses, consciousness, cognition and emotion.

So how could our mind be subservient to the heart when we clearly rely on both equally, mind and heart, to live this life?

Alexandra Istrate.

THE CARROT IS BETTER THAN THE STICK!

2011-01-25T11:39:00.003+01:00

Yes, the orange, sweet and satisfying carrot is actually a metaphor for a series of concepts that, from a psychological point of view, concentrate into one thing: our mental condition as human beings. But what does this really mean?

The answer is simple, ladies and gentlemen: the carrot is highly motivating. How could we not talk about the fact that motivating children by involvement and potential reward is better than punishing them and obstructing their positive judgment? From a psychological point of view this is more inspirational than punishing them by taking out the big, bad and tasteless stick!

Carrots are also good for our self-esteem: we have to be concerned with positively developing people’s self-esteem and not cutting it down to pieces. Also, our sense of autonomy or independence is connected to this positive evolution of our self-esteem.

Vicious gossip could only say that the carrot doesn’t have any principles. But it does! Rewards have principles: you can get a reward only when you’ve done something good. Otherwise, it is not called a reward, it is called spoiling……and this concept is not the subject matter of our discussion. Rewarding can develop a child’s mind for instance, and it will gradually make him stop thinking about rewards and get a sense of independence of his or her own acts.

Various psychological studies have shown that a good word before a deed, gives this latter more chances to become good. But many other psychological studies have shown that a good word after a good deed really motivates people in reiterating their good actions.

Alexandra Istrate.

THE OTHER ME...and not the movie!

2010-08-24T15:53:00.016+02:00

Have you ever tried being the spectator of your own life? For those who have: do we have the right to enjoy this?

Personally, I like the taste of this joy in my life and the burden of happiness that comes with it. Silence of pleasure and pleasure for silence – both of them draw the symbolism of my own self in this Universe. I feel, I observe and I lead my own analyzes in some kind of silence. Or at least, I lead them while being another person for the outside world: my other...me. Some people say it is a form of personal culture, I call it the survey of your other self.

My permanent waking of consciousness deepens this form of personal culture and allows us to cautiously perceive other people's smiles, eye contacts and other childish gestures.
In other circumstances, we would never allow ourselves this kind of perception. But the other self doesn't hesitate for a second. Is that pathetic? No...Egocentric? Not in a million years...

Then what is it?

Alexandra Istrate.

LA POPULARITE DE MA PROPRE PENSEE

2010-06-30T19:53:00.010+02:00

Je reconnais toujours mes propres pensées. Il n’y a pas de minute et de seconde où je ne sais pas qu’une certaine pensée m’appartient. Peut-être que l’étude systématique que je fais pour chaque élément de la réalité qui m’entoure, m’aide à reconnaître instantanément mes pensées. Je les connais tellement bien que parfois elles ne me surprennent même plus. De plus, il y a des fois où je les anticipe très discrètement. Je finis, ainsi, par m’anticiper toute seule, en découvrant en cela une joie presque irrationnelle. Moi et l’autre Moi, si facile à anticiper....

A chaque fois que j'entends, je lis ou j’analyse visuellement une personne, la raison se décompose toute seule dans les pièces qui forment l’ensemble qui subit mon analyse. Et chaque pièce est composée, à son tour, d'autres pièces et ainsi de suite...

Je ne sais pas s’il existe une destination (dé)finie et bien déterminée dans une analyse de ce genre, mais il y a et il y aura toujours des conclusions. Et les conclusions ne sont pas données par les éléments composants effectifs, mais par leur nature et le rôle qu’ils jouent dans la totalité de mes processus affectifs, dans mes émotions, tellement non rationnelles…

La popularité de ma propre pensée naît des conclusions que je ressens. Parce que je ressens les conclusions. Et ces sentiments peignent la réalité sur la toile d’un chevalet appelé « pensée », qui facilite et construit la voie du rationnel dans le projet de (ré)action ultérieure vers l’extérieur. Ma pensée, vue plus abstraitement comme la somme des conclusions générées, se réjouit de toute la considération et la sympathie de mon être. J’attends ma pensée, je la désire et sa présence me donne une certitude et un état de bonheur, même si sa vie ne dure pas plus d’une fraction de seconde.

Il arrive même que la nature de la pensée n’ait rien en commun avec la (ré)action ultérieure mentionnée ci-dessus, mais cela ne la rend pas moins populaire…

Alexandra Istrate.

NU CAUT SA PAR INTELEAPTA

2010-06-26T20:17:00.004+02:00

Cred ca e un trend printre oameni sa-si doreasca sa para intelepţi. Dar cu cât te străduieşti mai mult, cu atat ridicolul te pune in situaţii penibile, din care nici nu mai ştii să ieşi.
Nu fug de responsabilitate cand spun asta, am doar un simt al ridicolului foarte ridicat. Dar o mai spun si pentru ca vad intelepciunea ca pe o calitate dobandita in urma a zeci de ani de experienta (si numai dupa o anumită vârstă)..

Vad oameni tineri care mimeaza frigid si iluzoriu o stare de inteligenta aparent surprinzatoare, dar care, in profunzime, este de un ridicol absolut. Vad oameni care nu inteleg ca greselile pe care viata ti le scoate in evidenta prin lectiile ei trebuie pur si simplu luate in considerare ca atare, si nu ascunse de ochii celorlalti, printr-o rusine de neinteles.

Deci cu atat mai grav daca experienta nu ti-a aratat inca nimic...

Existenta intelepciunii e cu atat mai valabila (si veritabila) cu cat gradul de constientizare si acceptare a lectiilor de viata este mai ridicat si cu cat din exemplele tale au de invatat cat mai multi oameni. Intelepciunea este deci cu atat mai evidenta cu cat ea se oglindeste in fapte si nu in atitudinea afisata voit.

Cred ca înţelepciunea înglobează capacităţi variate, de la puterea sacrificiului pentru celălalt, şi până la judecăţi cumpănite, chibzuite, determinate de experienţă. Cred ca înţelepciunea este chiar si o privire zâmbitoare care trădeaza răbdarea faţă de cel de lângă tine.

Sunt momente in care duc lipsa unei prezente abstracte, moderata de intelepciune, care poate judeca lucrurile mai profund decat mine, in anumite circumstante din viata de zi cu zi. Câteodată chiar am impresia ca pot sa-mi creez un alter Ego care sa umple golurile ce-mi lipsesc in unele situatii. Insă experienta imi arata ca aceste goluri nu pot fi umplute in realitate decat de noi înşine prin subtilitatea propriei noastre vieţi.

Alexandra Istrate.

AI INCERCAT VREODATA SA OPRESTI TIMPUL IN LOC?

2010-02-18T17:44:00.000+01:00

Ai încercat vreodată să opreşti timpul în loc?

Nu e uşor, dar este o dovadă de maturitate a evoluţiei propriei vieţi. Reţeta, în schimb, e simplă: închizi ochii, laşi liniştea să te invadeze treptat şi sufletul să-şi analizeze singur tristeţile, frământările şi amintirile…

Da, aminitirile….Pentru că a opri timpul în loc înseamnă în primul rând să ştii să-ţi gestionezi ad-hoc amintirile care acum, într-o disperare copilărească, ţi se par cele mai frumoase imagini ale vieţii tale trecute. Duci dorul acelor vremuri, suflet fragil, pentru că nu ştii să-ţi gestionezi prezentul şi mai mult, nu ştii să-i apreciezi valoarea.

Nostalgia şi regretul sunt cele mai bune instrumente în procesul de comparaţie al prezentului cu trecutul, pentru că, inconştient, asta facem cu toţii într-un moment sau altul al vieţii noastre.

Te vezi tare în prezent, mereu cu dreptatea de partea ta, şi crezi abia acum că greşelile trecutului îţi aparţin exclusiv, şi ai vrea să revii, reparând ceva...

Te întreb oare: de ce nu încerci să-ţi găseşti răspunsurile în prezent? Pentru că asta e viaţa ta...De ce alegi sa nu lupţi pentru ce ai acum? De ce alegi ca prezentul acesta să devină ulterior tot un trecut în care să rămâi blocat?

Eliberează-te de amintiri dacă vrei un viitor, şi lasă prezentul să te protejeze dacă vrei fericire, pentru că în ceea ce priveşte trecutul, acesta şi-a încheiat rolul în viaţa ta.

Alexandra Istrate.

CE PIERDEM CAND DEVENIM ADULTI

2008-10-19T13:33:00.000+02:00

-------------

Trecerea efectiva de la copilarie la maturitate nu se face brusc, insa constientizarea ei te loveste din plin chiar si intr-o singura secunda, care te poate marca pentru tot restul vietii. Frustrarea acestor ganduri, neconstientizarea lor dar si faptul ca te regasesti singur in fata greutatilor, grijilor si asumarii responsabilitatii maturitatii sunt lucruri care pot schimba intr-un mod negativ chiar si cele mai entuziaste persoane.

Aceasta lupta interioara ar trebui, intr-un mod constructiv, sa ne ajute sa ne definitivam propriile noastre cerinte de la viata, pentru a lua ulterior deciziile bune in acest sens. Nu e deloc usor sa recunosti ca nu mai esti copil, dar nici nu nu ne obliga cineva sa nu pastram, cel putin secvential, anumite parti din copilaria noastra, fie ca este vorba de aminitiri sau de trasaturi comportamentale.

In linii mari insa, la trecerea de la copilarie la maturitate, pierdem mai multe lucruri, pe care nu le constientizam decat in secunda (descrisa mai sus) care ne schimba complet viata. Voi incerca, in cele ce urmeaza, sa fac un bilant organizat (dar nu neaparat ierarhizat) al lucrurilor pe care cred ca le pierdem in momentul trecerii noastre de la copilarie la maturitate..

Inconstienta de a trai viata

Acest lucru ne-a ajutat, candva, sa trecem cu usurinta peste imposibilitatea lucrurilor vietii. Cuvantul „imposibil” nu exista in vocabularul copiilor si asta pentru ca nu exista o constientizare a posibilului. Totul poate parea putin haotic din punctul de vedere al unui adult, dar in lumea lui, copilul judeca, ia decizii si traieste dupa cum simte.

La trecerea pragului maturitatii, ceva se schimba in noi si parca totul trebuie sa aiba un raspuns, o logica si mai ales un motiv bine intemeiat care se ne indemne in prealabil sa actionam intr-un anume fel.

Calitatea visurilor noastre

Copilaria inseamna in primul rand a visa...Visuri nereale, nefondate, imature....Visuri care ne infrumuseteaza viata si care, mai mult decat oricand, te ajuta sa traiesti din plin, avand ca sprijin propriul suflet nepatat, inocent si lipsit de regrete. Acest tip de viata nu cunoaste indoieli si nici piedici. El se defineste prin existenta unei lumi fara cusur, a unei lumi libere de orice constrangeri. Maturitatea inseamna delimitarea calitatii acestor visuri, constientizarea lor si sporirea gradului de realism cu care le discernem. Astfel, visurile isi pierd denumirea originala, luandu-si pseudonimul de „sperante”. Pentru ca noi, oamenii maturi, avem deosebita pricepere de a spera, iar sperantele se regasesc chiar si in strafundurile sufletului celui mai realist om de pe Pamant....Speranta este de fapt scuza pentru faptul ca indraznim sa ne pastram visurile copilariei, pe care uraciosul realism ne impinge de cele mai multe ori sa le privim dintr-o alta perspectiva. Prin urmare, as putea spune ca nu trebuie niciodata sa ne pierdem speranta...si asta numai pentru ca odata cu pierderea ei, pierdem, in mod indirect, si ultimele trairi ale copilariei noastre.

Sentimentul de protectie

Cand suntem copii, nu constientizam prea mult existenta sentimentului de protectie parintesc, dar constientizam lipsa lui in momentul in care decidem sa plecam de acasa. Lipsa grijilor vietii este strans legata de existenta acestui sentiment protector care ne permite la varste fragede sa nu ne pese de viata.

Cateodata chiar simt ca am pierdut toate aceste lucruri, desi am castigat ceva: am castigat aminitiri placute, aminitiri fara de care viata mea ar fi pustie acum.

------------

Uneori incerc să-mi desluşesc gândurile şi să dau imaginaţiei mele o directie. Stânjenitorul adevăr ivit în mintea mea nu face altceva decât să-mi creeze o stare de glorie sufletească absurdă şi temporară generată de mângâierile fragile ale aminitirilor, dar şi de micile succese ale vieţii mele actuale.

Cred ca trebuie sa ne nastem cu un gand pe care sa ni-l repetam mereu: timpul nu are optiunea de „reverse”, dar nici de „forward”. Timpul nu cunoaste decat o singura optiune: cea de „play”. . .In centrul atentiei noastre este sau ar trebui sa fie mereu viata pe care o avem de trait. In plan secund, sunt si vor fi mereu amintirile unei vieti trecute, mai ales cele legate de copilaria noastra.

Alexandra Istrate.

LETTRE D'UN AVENIR

2008-09-30T19:57:00.002+02:00

Je ferme mes yeux et je te regarde. Quelle belle âme…Je pourrais la protéger pour toujours. Et quelles émotions que je vis avec toi ! Je croyais avoir ressenti toutes les émotions du monde. J’adore m’être trompée…

J’essaye de te trouver le bon rôle et la bonne place. Mon cœur te suffit-il? Il y a de la lumière et de la chaleur, je t’assure….pour toujours, et je suis sure que cette temporalité infinie existe bien.

Je suis bête... J’essaye de trouver une explication à ton existence, une explication digne de toute logique humaine qui peut très bien défier le destin. Mais bon, ce n’est pas le cas, tu es mon destin...

La vie a une façon bizarre de trahir son propre état de bonheur. Pour certains, ça se voit sur les lèvres, pour les autres, dans la voix ou dans le comportement. Mais pour moi, le bonheur est lisible dans le sourire de mon regard.

Je ne peux pas me donner trop de détails en ce qui te concerne. Mais je sais sentir ce que tu es et ce que tu peux offrir. Je ressens une folle intempérie de mes états d’âme, mais le plus j’aime le fait que je sens vraiment la vie. Et ça on peut le lire dans mon regard…même 50 ans après...

J’essaye de te trouver le bon rôle et la bonne place. Ah oui: je t’aime.

Alexandra Istrate.

BONJOUR. JE ME PRESENTE…

2008-09-29T21:54:00.000+02:00

Je nourris mon imagination avec humeur. Je nourris mon âme avec des rêves et je nourris ma raison avec les doux vagabondages de la réalité. J’aime regarder, aspirer, toucher, cueillir et, surtout, j’aime sentir...

Je respecte le passé, car sans lui je ne serais pas ce que je suis aujourd’hui. Je respecte l’avenir, car sans lui je ne pourrais pas rêver ce dont je rêve aujourd’hui. Et je respecte le présent, car sans lui...je n’existerais pas.

Je ne sais pas ce que la vie signifie. Je ne connais même pas ce qu’on doit faire pour dire vraiment que l’on vit. Je suis sure seulement de ce que je peux et de ce que je veux faire et cela m’aide beaucoup à m’orienter. Donc je peux aisément dire que pour moi, l’impossible n’existe pas...

J’adore la musique. J’exige même qu’elle fasse partie de ma spiritualité. Dans une certaine mesure, elle renforce mon indépendance et se brise contre la totalité de mes expériences intérieures, en leur laissant une trace à jamais oublier.

Je vis, et j’en suis consciente.

Alexandra Istrate.

TU IUBEŞTI?

2008-07-11T06:45:00.000+02:00

Nu mai există sacrificiu în lumea asta. Oamenii nu se mai sacrifică nici măcar pentru ei, ce să mai vorbim de ceilalţi. Altruismul este un cuvânt atât de depăşit, încât viaţa m-a învăţat să-l ocolesc de fată cu alţii..

Ducem o goană nebună, fără un ţel anume şi fără un preţ bine conturat. Cineva îmi spunea mai demult că ne naştem singuri şi murim singuri...Ce om trist trebuie să fii ca să crezi asta.

Oameni buni, treziţi-vă.... Ne naştem cum ne naştem, dar depinde numai de noi dacă murim sau nu singuri..

Nu mai văd multi oameni care sa fie în stare sa faca un compromis cu propriul suflet, un sacrificiu măcar, să ţină o relaţie, să tină la cineva, să iubească.

Aveam impresia că dragostea vine din suflet şi gata, abracadabra, totul merge ca pe roate...Ei bine, nu e chiar aşa. Iubirea, dacă vine din strafundurile sufletului, înseamnă doar că eşti om. Dar nu te poţi opri aici. Ea trebuie întreţinută dacă vrei permanenţă şi continuitate. Întreţinerea ei presupune un efort sufletesc, iar efortul diferă de la un caz la altul.

Probabil că ducem o viaţă atât de crudă, încât ori ne-am pierdut motivaţia să ne sacrificăm pentru celălalt, ori idealizăm relaţii, ignorând faptul că ceea ce suntem pe cale să avem în viaţa noastră, este o minune divină.

Nu aş avea pretenţia să primesc atenţie în fiecare minut şi în fiecare oră, dar vreau să vad sacrificiul sufletesc, să simt în permanenţă disponibilitatea sufletească a celuilalt, pentru că, adunate cap la cap, asta înseamnă iubire.

Nu există EU şi TU în relaţie, există NOI.

Nu există EU şi VOI în viaţă, există NOI.

În orice sens, în orice direcţie aş merge cu discuţia, se pare că tot la NOI ajung.

Se spune că atunci când lucrurile nu merg bine, este un semn pur omenesc. Eu aş spune că nu mai există sacrificiu, chiar şi dintr-un singur sens. Pierdem automat direcţia, şi, haotic, deviem.

Sacrificiul înseamnă şi o vorba frumoasă, chiar daca ai avut o zi îngrozitoare şi nu te mai poţi ţine pe picioare.
Sacrificiul înseamnă un zâmbet, chiar dacă nu eşti în dispoziţia necesară să-l arăţi.
Sacrificiul înseamnă să zici da, chiar dacă individualismul natural al omului te îndeamnă să spui nu.
Sacrificiul înseamnă „pentru tine”, mai mult decât „pentru mine”.

Sacrificiul înseamnă să iubeşti.

Tu iubeşti?

Alexandra Istrate.

SCRISOARE DIN VIITOR

2008-06-10T08:34:00.000+02:00

Îmi place sa închid ochii şi să te privesc. Ce suflet cald...Aş putea să-l ador o veşnicie. Si ce trăiri îmi încântă sufletul când sunt cu tine... Credeam că am experimentat toate trăirile din lume. Mă bucur că m-am înşelat...

Încerc să-ţi găsesc un rost şi un loc. Oare inima mea ti-e suficientă? E plină de lumină şi de căldură, te asigur...pentru totdeauna, şi sunt sigură că există această temporalitate infinită.

Imi vine să zâmbesc. Încerc să-ţi găsesc o explicaţie demnă de orice logică umană care poate sfida destinul. Dar nu este cazul, tu eşti destinul meu...
Viaţa are un mod ciudat de a-şi trăda propria stare de fericire. La unii se vede pe buze, la alţii se observă în voce sau în comportament. Dar, la mine, viaţa se citeşte cel mai bine în zâmbetul din privire.

Nu ştiu să-mi dau prea multe detalii despre tine, dar ştiu să simt cum eşti, ce eşti şi mai ales ce poţi dărui.
Simt o intemperie nebună a stărilor mele sufleteşti, dar cel mai mult îmi place că trăiesc. Şi asta, asta se citeşte în privirea mea, chiar si dupa 30 de ani..

Încerc să-ţi gasesc un rost şi un loc.
Şi da, găsesc: că te iubesc.

Alexandra Istrate.

ŞI NE IARTĂ NOUĂ PĂCATELE NOASTRE...

2008-04-24T06:56:00.000+02:00

Nu cred că există un păcat mai mare decât acela de a nu iubi oamenii.

Când abia învăţam ce înseamnă să conştientizez propria-mi existenţă pe acest Pământ, şi când încercam să desluşesc în spatele evenimentelor mai mult decât păreau a fi ele la suprafaţă, ei bine, cândva într-o noapte din acele timpuri, prinsă în vâltoarea măcinărilor pre-adolescentine, am avut un vis. Am visat că participam la propria mea înmormântare.

Eram un spectator ce nu parea a fi observat de cei îndureraţi. Fizic, nu mai aveam nicio simţire în visul meu. Spiritual însă, exceptând senzaţia înăbuşitoare de claustrofobie, tocmai reuşisem să-mi delimitez sufletul. Şi asta m-a îngrozit.

Tot păienjenişul infinit al trăirilor mele permanente dispăruse. El fusese înlocuit de senzaţia de disperare. Am simţit ce înseamnă să nu mai exist. Am simţit ce înseamnă lumea fără mine şi eu fără ea.

Tristeţea copleşitoare nu era nici pe departe o consecinţă a regretelor pentru viaţa materială, ci era o consecinţă a unei pierderi dincolo de orice întelegere pământească.
Era consecinţa pierderii oamenilor, a şansei de a iubi şi de a fi iubit. Îmi amintesc şi acum senzaţia din vis, care mi-a arătat, pentru prima dată în viaţă, ce înseamnă golul imens din interior.

Chiar dacă ar fi fost o simplă poveste, sau chiar dacă va rămâne în timp cu iz de legendă, numai ideea că cineva s-a sacrificat pentru a face iertate păcatele oamenilor, ar trebui să ne dea de gândit, mai profund decât o facem de obicei. Şi mai altruist. Sănătatea spirituală ar trebui să se menţină permanent la acelaşi nivel, acela care să nu ne permită să simţim limitarea sufletească.

Nu e de ajuns să spui te iubesc la momentul potrivit, dar e suficient să simţi „te iubesc” permanent. Nu e de ajuns să ajuţi un bătrân să traverseze strada, dar e suficient să simţi pe „pot să vă ajut cu ceva” permanent. Pe de altă parte, nu e de ajuns (şi nici nu trebuie) să simţi un regret pentru ceva ce ai făcut greşit că să nu mai trăieşti, dar e de ajuns să regreţi ceva ce nu ai făcut şi ce ai fi putut face, că sa te macine toată viaţa.

Avem un suflet. Avem un prilej. Avem posibilitatea de a alege. Şi ceea ce este cel mai important, avem o singură viaţă pe care o conştientizăm în acest moment. Ar fi un adevărat păcat sa pierdem o astfel de ocazie şi să nu-l simţim pe „te iubesc”.

Nu cred că există un păcat mai mare decât acela de a nu iubi oamenii.

EL ne-a iubit.

Sărbători Fericite.

Alexandra Istrate.

STRIPTEASE PENTRU OAMENI ORBI

2008-04-04T08:05:00.000+02:00

Dacă identific viaţa 100% cu o şcoală, cred că am fost de multe ori elevul care a rămas corigent pe vară. Da, sigur fac parte din oamenii care învaţă cel mai bine pentru corigenţele din vară, ca să treacă clasa.

Dar, daca tot am trecut, de ce aş mai avea regrete?

Temerile şi regretele mele nu ţin de ceea ce va fi, sau de ceea ce este. Ele ţin de ceea ce nu a fost, sau mai ales de ceea ce a fost, dar de prisos.

Văd omul în mare parte ca pe o entitate foarte bine protejată de propriul egoism, o entitate care deşi (aparent) iubeşte şi socializează, o face pentru interesele sale (care ţin sau nu de nevoile primare).

Pe de alta parte, există şi oameni care ştiu să se dezbrace delicat şi altruist pentru ceilalţi, nu neaparat pentru a se face înţeleşi, ci pentru a (se) înţelege şi pentru a cauta un mod natural de apropiere faţă de celălalt. Aceşti „stripperi” nu fac altceva decât să slujească vocii calde a sufletului lor. Astfel de oameni ar putea să concureze foarte uşor cu Demi Moore pentru varianta spirituală a celebrului film..
Regretul cel mare însă nu este că poţi rămâne fără haine... Ci este că acea parte a sufletului tău s-a consumat pe ceva ce nu a meritat. Iar tristetea apare atunci când îţi dai seama că există altcineva care chiar avea nevoie de ceea ce tu ai dat gratis şi poate inutil..altora.

Acum ştiu ce să răspund la întrebarea de mai sus: nu regret şi nu cred că voi regreta vreodată că am făcut un astfel de striptease - pentru că altfel nu aş fi trecut clasa - ci regret că am făcut striptease pentru oameni orbi.

PS: Acest articol nu are intentia să aducă prejudicii morale persoanelor cu un anume handicap fizic. Acest post se referă strict la persoanele cu un handicap sufletesc.

Alexandra Istrate.

PARALELISME EXISTENŢIALE

2008-03-11T07:32:00.002+01:00

Cum ar fi o lume fără întrebări, cu trăiri sufleteşti abstracte, complet detaşate de situaţie, şi mai ales fără dorinţa de aprofundare şi interiorizare a ordinii universului? Pe de altă parte, cum ar mai evolua umanitatea într-o lume fără roboţeii conştiincioşi care se duc şi se întorc de la serviciu în fiecare zi?

De foarte multe ori încerc să-mi spun că lumea este pur şi simplu aşa cum este. Culori, oameni, zâmbete, lacrimi, suspine, toate la un loc sau luate separat, fără a încerca să-mi raţionalizez prea mult întrebările cu privire la cauzele din spatele lor.

Oamenii în majoritatea lor nici nu-şi pun astfel de probleme. Sunt conduşi de lucrurile mărunte, cotidiene, materiale, şi, prinşi în acţiunea imediată, uită să-şi conştientizeze propria condiţie. De fapt, pentru ce ar face asta? Pentru ce ar da zâmbetul unui copil mic în schimbul unei întrebări existenţiale? Pentru ce să piardă timpul, născocind revelaţii ale nemuririi sufletului într-o vineri seara, când ar putea pur şi simplu să meargă la cinema? Sau cu ce ar fi mai prejos un om care pune ceapă în grădină faţă de unul care meditează la o ordine ideală a umanităţii?

Mulţi ar spune că e uşor să alegi lucrurile simple ale vieţii, dar foarte puţini dintre ei ştiu ce presupune acest lucru, ascunzându-se în spatele unui ideal. Totuşi, versatilitatea sufletului omului în situaţia propriei vieţi îl determină pe acesta, la un moment dat, să aleagă o cale existenţială. O minune pământească este că sufletul omului prezintă mai multe dimensiuni, care trebuie să-şi găsească rostul. O altă minune o reprezintă faptul că raţiunea poate să conştientizeze aceste dimensiuni.

Capodopera însă o reprezintă existenţa noastră pe acest pământ.

Alexandra Istrate.

AVEM NEVOIE DE OCAZII

2008-02-14T20:12:00.000+01:00

Nu ducem lipsă de opinii. De fapt, este chiar punctul nostru forte. Ca o consecinţă, pentru orice opinie, trebuie să existe şi o contra-opinie. Dacă există un cald, e musai să apară şi un rece numaidecât. Dacă există un minus, plusului i se atribuie o existenţă, chiar dacă aceasta nu are sistemul de referinţă potrivit. Matematic vorbind, minusul lui plus este minus. Dar pentru ca orice tip de operaţie matematică să aiba loc, avem nevoie de problemă, de ocazia în sine.

Ocazia zilei de azi: Valentine’s Day.
În ultima vreme, această zi este atât de contestată, încât nici nu mai ştim ce contestăm: tarabele pline de chinezării de pe trotuar? Intoxicările de la televizor care încearca, o dată în plus, să capete o audienţă? Sau faptul că nu ştim să ne păstrăm propriile tradiţii şi simţim nevoia să ne aliniem tradiţiei altora (care oricum nu ştiu nici măcar unde este România pe hartă)?
Eu nu cred însă că această contestare are loc din idei pur traditionaliste. Cred că frica de patetism sau de situaţii penibile ne împinge să nu mai delimităm bine contextul şi îl renegăm de la sine. Astfel, numai la auzul ocaziei zilei de astăzi, un vârtej de greaţă ne cuprinde întregul organism.

Cert este ca avem nevoie de ocazii pentru a contesta o opinie / situaţie, dar se pare că avem nevoie de ocazii şi pentru a face declaraţii de iubire.

Personal, ca şi în cazul credinţei, urăsc aşezarea pe tarabă a iubirii. Urăsc ideea inimioarelor, îngeraşilor, sau a ursuleţilor aşezaţi unul lângă altul pe o lună cântătoare, care fac obiectul unei afaceri destul de prospere a zilei de astăzi. Nu-i neg existenţa (afacerii). Nici nu aş avea cum. E de ajuns un cap scos afară pe fereastră să-ţi dai seama de grandoarea existenţei acesteia pe trotuare. Pe de altă parte, poate că există persoane care au nevoie de material pentru a-şi etala sentimentele. Poate simt nevoia să dăruiască o chinezărie sau o floare, pentru a spune „te iubesc”. Trist este că ocazioneză numai ziua de astăzi pentru a o face „din inimă”.

E dificil să te pui de o parte sau de alta a baricadei. Dar poate că o facem şi în funcţie de contextul vieţii noastre prezente..

Alexandra Istrate.

TALENTUL IMPRESIEI

2008-02-06T10:14:00.000+01:00

DEFINIŢIE: Impresia cunoaşte un talent înnăscut. Este vorba de fabuloasa imagine pozitivă şi admirată (dar nu de admirat!) pe care o lasă unii, mascând cu seninatate caracterul lor lipsit de consistenţă. Să nu va imaginaţi că acest lucru presupune vreun efort. În niciun caz. Este vorba de un talent, o inclinaţie înnăscută a filfizonului zilelor noastre.
În alte cuvinte, acest muţunache de contrabandă are darul de a trece uneori clandestin prin vizorul fin al bunului simţ şi al omeniei. Mai mult de atât, această imagine are mai multe cadre de vizualizare, în funcţie de sistemul de referinţă la care ne raportăm. Astfel:

· Văzut prin ochii creduli ai celui lipsit de experienţă, talentul impresiei lasă urme grele, dar glorioase, în privinţa tristului laureat al premiului Oscar pentru cel mai bun actor (sau cea mai bună actriţă!) a proximităţii noastre. Impresia imaginii fermecatoare poate constitui, din păcate, chiar un fals model de viaţă pentru ochiul naivului cel naiv..

· Văzut însă prin ochii trecuţi prin viaţă ai aşa-zisului frustrat de lipsa bunului simţ sau prin ochii celui care suferă de o empatie dureros de iscoditoare (prin forma sa de cunoaştere a altuia cu ajutorul simţirii), talentul impresiei acţionează cu o transparenţă ingenuă care îi permite demascarea, chiar şi după prima notă a tonalităţii vocii filfizonului în cauză.

EXEMPLE: De câte ori nu aţi fost implicaţi sau nu aţi fost martorii unui scandal iscat doar de dragul impresiei? De câte ori un EL (sau o EA!) nu lasă în urma lor imaginea de justiţiar, bătându-se în piept că apără drepturile altuia faţă de tine, tocmai pentru a-şi masca propriul comportament cretinoid şi fals faţă de persoana respectivă? De câte ori după ce aţi ieşit dintr-o încăpere, nu a început bârfa strigătoare la cer, care le hrăneşte sufletele pustii? De câte ori această bârfă (de altfel, foarte prost documentată!) nu v-a băgat ulterior în cele mai penibile şi de necrezut situaţii? De câte ori când aţi întâmpinat o problemă a filfizonului, pe care acesta şi-a aruncat-o de pe umeri (deşi ţinea de competenţa sa), aţi fost ignoraţi în cunoştinţă de cauză..pentru ca apoi, când problema iese la suprafaţă, să vi se strige pe un ton teatral: „bine că îmi spuneţi şi mie acum!” ? De câte ori, atunci când este vorba de reuşita voastră, laudele trec în curtea lu’ muţunache, fără să vă daţi seama în ce fel?

INSTRUMENTE DE LUCRU: Cum pot fi reperaţi talentaţii în cauză? Mai bine zis, care sunt instrumentele lor de lucru? Păi în primul rând stereotipurile verbale..Expresii de genul: „Sincer îţi spun că..”, „Ideea e că..” dar şi multe altele care nu se încadrează într-un tipar, ci pur şi simplu sunt născocite pe moment – o altă dovadă duhovnicească a talentului impresiei. El/Ea este cel care are gura cea mai mare dintr-un întreg colectiv. El/Ea încearcă tot timpul să se pună în avantaj derizoriu pe la „ăi mai mari”. Şi tot aşa.

MODALITĂŢI DE APĂRARE: Personal, încerc să evit un timp şi chiar să ţin piept valului superficialităţii, dar dacă văd că maimuţăreala persistă, întorc spatele şi plec. Sunt o fire slabă pentru că fac asta? Sau este cineva care mă consideră aşa? Am un răspuns comun la ambele întrebări de mai sus: Găsesc că este mai important să zâmbesc unui om care merită cu adevărat, că merită să dau mai multă importanţă unei cărţi bune şi chiar orezului cu mazăre care se încăpăţânează să se ardă în momentul în care eu scriu aceste rânduri...Cred că toate astea au o mai mare însemnătate decât dacă aş sta să asist la spectacolul de doi bani la care nu sunt obligată să-mi cumpăr bilet.

CONCLUZII: În final, aş mai adăuga, totuşi, un al treilea cadru de vizualizare asupra imaginii create de filfizon: propria lui părere..

· Aşadar, tu, maimuţoiule, care eşti...TU, cum te vezi prin ochii tăi? Dormi bine noaptea? Probabil că da...Eşti fericit? Intr-un mod efemer, abstract şi artificial, probabil că da...Există lume care îţi ovaţionează acţiunile? Probabil că da...Există şi alţii care şi-au dat seama cum eşti de fapt? Probabil că da...

Însă eşti OM? Probabil că nu..

Alexandra Istrate.

VALOAREA VANITĂŢII

2008-01-24T04:34:00.000+01:00

Dan Puric, un artist (puţin spus) care mă hipnotizează cu uşurinţă şi îmi acaparează atenţia fără niciun efort de câte ori îi surprind afluenţa geniului în timpul oricărui discurs de-al său, spunea, de curând, că valoarea este strâns legată de un sistem ierarhic. Iar fără ierarhie, nu am avea elite.

Conform dicţionarului, există mai multe tipuri de valori: valoare de schimb, valoare nutritivă, valoare comercială, valoare imobiliară. Primul sens din DEX al cuvântului „valoare” se referă exclusiv la bunuri, lucruri şi abia mai apoi la om.

Cât de valoroasă este valoarea umană atunci când încercăm să o apreciem? În ce măsură este o necesitate sau cât de mult afectează ea existenţa unui om din punct de vedere social? Ce înseamnă vanitate în contextul unei societăţi în care însuşi cuvântul „valoare” are o primă conotaţie puternic non-umană?

Într-o lume în care clădirile tind vertiginos către al doilea strat al atmosferei terestre, într-o lume în care dorinţa de a face impresie ne pune în cele mai tâmpe şi lipsite de sens situaţii, într-o lume în care dorinţa avidă pentru material ne conduce modul de viaţă în speranţa că orgoliul nostru se va hrăni cu roadele aspectului economic înfloritor, ei bine, într-o astfel de lume, eu îndrăznesc să dau vanităţii omului o valoare pozitivă în sensul rolului constructiv pe care aceasta l-a jucat, la un moment dat, în viaţa noastră.

Vanitatea, prin îngâmfarea sa de o permanenţă usturătoare, a pus totuşi bazele solide ale unui sistem ierarhic în societatea în care trăim. Partea bună (apropo de rolul pozitiv al vanităţii) este că fără ierarhie nu ar exista, într-adevăr, vârfuri. Partea proastă însă derivă din amărăciunea cu care încurcăm aceste vârfuri şi nu mai recunoaştem adevăratele elite. Dar, atenţie, nu vanitatea are legatură cu acest tip de judecată. Din acest punct de vedere, vanitatea şi-a încheiat „rolul”. Acest tip de judecată este plasa în care cădem cu toţii dintr-o lipsă de cunoaştere şi de apreciere a valorilor dintr-o societate. Iar această lipsă nu se traduce decât prin superficialitatea cu care suntem observatorii propiilor noastre vieţi.

A aprecia un sistem ierarhic în ziua de azi înseamnă a păşi pe un teren minat pe care mergi..dar rişti să calci greşit. Ceva ne impiedică sa judecăm cum trebuie existenţa elitistă şi rolul pe care aceasta l-ar putea avea în viaţa noastră. Riscul survine atunci când, fără prea multă profunzime în alegere, ignoranţa ia locul analizei obiective şi ne complacem unui joc amar „de-a viaţa”.

Alexandra Istrate.

TODAY IS A VERY SPECIAL DAY

2008-01-17T20:53:00.000+01:00

Îmi hrănesc imaginaţia cu umor. Îmi hrănesc sufletul cu vise şi îmi hrănesc raţiunea cu pribegiile realităţii. Îmi place să văd, să aspir, să ating, să culeg şi mai ales să simt. Îmi respect trecutul, căci fără el nu aş fi ceea ce sunt astăzi. Îmi respect viitorul, căci fără el nu as visa ceea ce visez astăzi. Şi îmi respect prezentul, căci, fără el...nu aş exista.

Armonia sufletului apare într-o zi ca cea de astăzi, în care te uiţi puţin înapoi şi îţi spui: „Asta e până acum. Hai, că mai avem”.
În fiecare 17 ianuarie renasc şi ma las purtată de optimismul ascuns al firii mele către un nou an din existenţa mea.

Da, astăzi este o zi specială. Acum exact un sfert de secol mă năşteam. Dar ziua specială nu este pentru mine. În nici un caz. Ziua aceasta este a tuturor celor care au găsit iubirea, respectul şi poate amintirea unor vremuri trecute, încât să-mi ureze „la mulţi ani”.

Ziua asta specială e a lor. Şi le mulţumesc.

Alexandra Istrate.

INIMĂ NECOAPTĂ

2008-01-16T04:39:00.000+01:00

Am crezut că am iubit viaţa aşa cum nu am mai iubit vreodată. Şi am iubit aşa cum nu am mai iubit vreodată.. Tot mereu altfel, cu alţi ochi ai inimii.. Chiar dacă am iubit speranţe, iluzii, o privire, un telefon mobil, sau căldura unui corp alături de al meu, am iubit.

Am crezut că am simţit viaţa aşa cum nu am mai simţit vreodată. Şi am simtit aşa cum nu am mai simţit vreodată.. Tot mereu altfel, cu alţi ochi ai sufletului.. Chiar dacă am simţit fericirea în picăturile-i fine si delicate, chiar daca am simtit dezamăgire, durere sau senzaţie insuportabilă de sufocare, am simţit.
[..]
Insă metamorfoza vieţii, după ce ai gustat numai un strop de fericire, este unică...şi în niciun caz latentă în ceea ce mă priveşte. Radiez, exprim încântare şi mă pot hrăni numai cu aer atunci când daltonismul vieţii se traduce printr-un unic şi permanent roz.

Sunt o inimă necoaptă şi un gând păgân îmi încarcă sufletul cu disperare în situaţiile în care, mai mult decât oricând, sunt nevoită să maschez tot ceea ce înseamnă copilărie sau acel dram de inocenţă care-mi caracterizează întreaga fiinţă. De ce aş face asta?
Simt nevoia să ridic braţele spre Ceruri şi să strig „Iubesc viaţa, orice ar însemna ea!”.
Simt nevoia unei veselii manifestate în cel mai detaliat gest afectiv.
Simt nevoia să mă încarc cu recoltele acelui minut de fericire şi să păstrez seminţele sale într-un loc ferit de ochii tristeţii.
[..]
Nu cred că ştiu răspunsul la întrebarea „Ce este viaţa?”, şi cred că nici când ajungi la venerabila vârstă de 80 de ani (dacă ajungi) nu ştii ce înseamnă viaţa. La 80 de ani ştii doar să întorci capul înapoi şi să-ţi analizezi trecutul spunându-ţi: „Asta a fost viaţa pentru mine”.

Într-un fel, cu toţii suntem nişte inimi necoapte, dornice să aflăm adevărul despre cum ajungi la fericire, despre cum ajungi să reuşeşti în viaţă, despre cum ajungi să...trăieşti.
Într-un alt fel, nu există un numitor comun pentru toţi, decât nişte stereotipuri uşoare la nivelul aspiraţiilor şi nişte elemente fireşti la nivelul intersectărilor altruiste. Fiecare are însă viaţa lui, cu propriul drum edificator şi cu recolta lui de final.

Alexandra Istrate.

TIMPURI NOI, PERON DREAPTA

2008-01-09T16:29:00.000+01:00

“Urmează staţia Timpuri Noi, cu peronul pe partea dreaptă”. Poate că atât de des aud fraza asta în metrou dimineaţa sau seara după serviciu, încât nici nu-i mai dau importanţă. Când nu cunoşteam Bucureştiul prea bine, tânjeam după cuvintele suave ale vocii feminine din metrou care să mă dirijeze spre uşa de coborâre, înainte ca trenul să oprească în staţie. Doi paşi înaintea „puhoiului” contează mult la orele de vârf..
Acum le ştiu pe dinafară. Ştiu fiecare staţie cu peron lateral sau central. Fiecare corespondenţă şi fiecare vagon în care trebuie să urc ca să fiu sigură că, la coborâre din tren, mă găsesc exact în dreptul scărilor rulante. După cum spuneam, doi paşi înaintea „puhoiului” contează mult la orele de vârf..

Cum ar fi însă dacă vocea suavă din metrou m-ar trezi, într-o zi, din somnolenţa monotoniei cotidiene, detaliindu-şi scurtul anunţ iterativ:

„Urmează staţia Timpuri Noi în viaţa ta, cu peronul pe partea dreaptă” ?

„Hei, cucoană, cum adică peron dreapta?! Spune tot! Ce înseamnă "peron pe partea dreaptă" în viaţa mea? Vreau să ştiu mai multe detalii...Vreau să ştiu tot!”

În viaţă, îmi place să aleg staţia în care cobor, pentru că o doresc, aspir la ea şi mai ales pentru că ea reprezintă o nouă etapă de cunoaştere şi descoperire. Niciodată nu cobor într-o staţie doar pentru că aşa face „puhoiul”, dar nici nu rămân în tren pentru că nu aud vocea suavă care să-mi anunţe peronul.

În situaţia trenului vieţii, nu avem o hartă de metrou şi nici vocea îndrumătoare. Ar fi prea simplu...Eu cobor şi mă orientez prin noi provocări. Probabil, cu timpul, am să învăţ şi aici fiecare corespondenţă, am să ştiu fiecare staţie şi fiecare vagon în care să urc ca să fiu sigură că, la coborâre, mă găsesc exact în dreptul scărilor rulante..Poate aşa, într-o zi, am să găsesc staţia cu peronul potrivit, sau pur şi simplu am să fiu în stare să-mi fac propria hartă de metrou, chiar dacă e nevoie să traversez câteva corespondenţe.

Până atunci, însă, trebuie să cobor, pentru că am ajuns în staţia Timpuri Noi. Cu peronul pe partea dreaptă!

Atenţie, se închid uşile.

Alexandra Istrate.

POPULARITATEA PROPRIULUI MEU GAND

2008-01-06T08:23:00.000+01:00

And the popularity award goes to...my thoughts!

Îmi recunosc gândurile. Nu există oră, minut sau secundă în care să nu ştiu că un anume gând îmi aparţine. Poate că studiul sistematic pe care îl fac pentru fiecare element din realitatea ce mă înconjoară mă ajută să-mi recunosc imediat gândurile. Poate că am ajuns să le cunosc atât de bine şi de clar încât nu mă mai surprind. Ba mai mult, de foarte multe ori le anticipez. Ajung, astfel, sa mă anticipez singură, descoperind în asta o bucurie aproape iraţională. Eu şi celalalt Eu, atât de uşor de anticipat.

De câte ori ascult, citesc sau analizez vizual ceva sau pe cineva, mintea îmi zboară la piesele care formează ansamblul pe care îl am de cercetat. Şi fiecare piesă este compusă la randul ei din altele, şi tot aşa...

Nu ştiu daca există destinaţie (de)finită şi bine determinată într-o analiză de acest gen, dar există concluzii. Iar concluziile nu sunt date de elementele componente în sine, ci de natura lor şi de rolul pe care îl joacă în totalitatea proceselor mele afective. În trăirile mele, cu precădere atât de ne-raţionale..

Popularitatea propriului meu gând survine în baza concluziilor pe care le trăiesc. Pentru că eu trăiesc concluziile. Iar trăirile îmi desenează realitatea pe pânza unui şevalet numit gând, care înlesneşte şi clădeşte calea raţionalului în proiectul de (re)acţiune ulterioară spre exterior. Gândul meu, privit mai abstract ca suma concluziilor generate, se bucură de toată consideraţia şi simpatia întregului meu Eu. Îmi aştept gândul, îl doresc, iar prezenţa lui îmi dă o stare de siguranţă şi de bine, chiar dacă vremelnicia lui este de ordinul unei fracţiuni de secundă. E posibil chiar ca natura gândului să nu aibă nimic în comun cu (re)acţiunea ulterioară menţionată mai sus, dar asta nu-i reduce cu nimic din popularitate...

Alexandra Istrate.

TRAFIC cu un F si milioane de masini

2008-01-04T06:47:00.000+01:00

Autoritatile locale din Capitala au gasit o modalitate buna pentru a descongestiona traficul bucurestean: zapada abundenta. Am sa incerc sa tratez solutia cu cea mai mare seriozitate...adica pe masura calitatii "domniei" sale.

Mai intai, tin, pe aceasta cale, sa multumesc din suflet autoritatilor pentru devotamentul coplesitor si patima cu care au reusit, in sfarsit, sa gaseasca o solutie la aceasta problema, care de multa vreme era ca un ghimpe in coastele locuitorilor din Capitala Romaniei.

Astazi a fost ziua in care in sfarsit ne-am razbunat pe tramvaiele care intreceau masinile din trafic, cu o nesimtire uimitoare, si asta numai pentru ca aveau liniile lor proprii pe care circulau.. Macazurile orgolioase au cedat in fata presiunii ghetzei, refuzand sa mai indrume vehiculul cu pricina pe una din liniile bifurcatiei.

Tot astazi a fost ziua in care pietonii (mai numerosi pe strada decat autoturismele) au simtit ce inseamna sa circuli cu adevarat pe asfalturile de buna calitate (fie ele si pline de zapada) ale Capitalei noastre. Entorse, luxatii, injuraturi...astea sunt doar cateva din minunatiile zilei de azi. Ba mai mult, autoturismele pareau ca se joaca absurd de-a v-ati-ascunselea pe marginea strazilor, ingropate in zapada.

3 ianuarie 2008 este ziua in care am realizat de ce merita sa lupti impotriva incalzirii globale: avem nevoie de o iarna permanenta!

Multumim, stimati edili ai Capitalei!

Alexandra Istrate.

NINGE

2008-01-03T08:20:00.000+01:00

Observ o mare diferenta intre stropul de ploaie si fulgul de zapada. Si nu ma refer la diferenta aparent observabila a fenomenului meteorologic in sine. Ambele au o mare influenta asupra mea, dar diferenta se resimte puternic la nivelul trairilor. Si daca la reteta „viscol + fulgi mari de zapada” mai adaugi si o muzica buna, efectul este inzecit..

Zapada viscolita, care se asterne pe o suprafata uscata, are un aspect delicios de zahar pudra a doua zi dimineata, iar albul ei matasos ar face gelos si cel mai scump satin din lume.
Imi place sa-mi indrept chipul spre cer atunci cand ninge si sa simt raceala fulgilor pe pleoape, pe buze, pe obraji...Nu-mi place frigul, dar marturisesc ca nici macar nu-l mai simt atunci cand ninge asa cum a nins astazi, si cand ma simt, din nou, ca un copil.

Zapada inseamna spiritul Sarbatorilor de iarna, chiar daca au trecut deja.
Zapada inseamna ingerasi pe care ii formezi agitand bratele si picioarele, cu atentie, in omatul neatins de talpile oamenilor.
Zapada inseamna transpunerea unei stari de impacare sufleteasca intr-una de maxima spiritualitate care depaseste granitele unei simple bucurii.

Cat de falsa mi se pare zapada artificiala pe care o vad in filme uneori.. Atat de falsa incat mi-am promis ca, daca vreodata voi regiza un film in care trebuie neaparat sa am scene cu ninsoare, am sa astept fara indoiala iarna, ca sa incerc, macar pentru o secunda, sa aduc in prim plan ceva din minunea numita zapada.

Alexandra Istrate.

SFARSIT DE AN

2008-01-01T03:27:00.000+01:00

Nu va suparati, ce zi este astazi? “Ultima”, imi raspunde cugetul.
Ultima din an. Un an care a trecut ingrozitor de repede.
“Un an care a trecut si ingrozitor si repede”, imi raspunde cugetul.

Acum 25 de ani inca nu ma nascusem. Deci nu ma simt capabila moral sa stau sa trag linie, sa fac un bilant al anului care a trecut, cand eu pe vremea asta, in urma cu 25 de ani, nici macar nu existam...Sunt insignifianta. Bilant sa faca Yuri Gagarin, Maica Theresa sau Papa Ioan Paul al II-lea. Dar cum ei au ratat minunatul an 2007, trebuie sa ma las mânată de firul continuitatii timpului si sa scriu ceva despre anul MMVII.

Prefer corectitudinea justificarii imediate in locul unei abureli pe la Ploiesti.
Prin urmare, trec direct la subiect:

M – Mirobolant. Un an fantasmagoric, care dupa parerea mea s-a derulat intr-un ansamblu de idei haotice si evenimente majore, insa fara prea mult sens sau fara o linie organizatorica bine definita.
M – Murdarie. Un an plin de scandaluri politice, sociale, mondene..Barfe, injuraturi, declaraii acide sau siropoase, topuri scandaloase de 2 bani (castigati prin comoditate) care au umplut primele pagini ale ziarelor...fara sens.
V – Vis. Un an in care visul, in ciuda turmentului sufletesc la care am fost supusa la un moment dat, nu si-a incetat existenta spirituala, acest produs superior al fiintei umane.
I – Intristare. Florian Pittis, Octavian Paler, Maurice Bejart...Numai cateva nume sonore a caror disparitie mi-a întristat sufletul.
I – Indeplinire. Nu cred ca anul 2007 a indeplinit ceva concret in ceea ce ma priveste, dar a fost o buna rampa de lansare pentru o ambitie de fier si catre impliniri certe in 2008.

Propun ca pentru anul 2008, nu numai sa inlocuim ceea ce e mai sus cu ceva pozitiv si concret, dar propun sa adaugam cuvantul „iubire” pentru al treilea I din MMVIII.

Va doresc un an nou fericit, in care visul sa devina parte majora din realitatea vietii voastre. Iar daca nu aveti un vis anume, fabricati-l! Dumnezeu sa va ajute in tot ceea ce va propuneti.

Alexandra Istrate.

INCEPUT

2007-12-25T07:08:00.000+01:00

Aici, acasă.

Mă uit pe fereastra dar am o strângere neînţealesă de inimă. Nimic nu mai e la fel. În blocul din stânga, la etajul III, unde permanent era odinioară lumina veselă din apartamentul Alinei, nu mai e nimeni acum. Lumina lipseşte. Dovada vieţii şi a bunei dipoziţii din casa ei s-au dus. Mă simt ciudat. Mă simt ca şi cand lumea nu mai este aceeaşi. Alina s-a căsătorit, s-a mutat de aici. Numai eu stau la geam, ca odinioară, şi aştept ceva. Aştept ca ea să iasă, după ce eu îi dau beep...ca odinioară. Dar s-a mutat, nu mai e aici.

Nici eu nu mai stau aici...ca odinioară. M-am mutat. O altă viaţă. M-am mutat departe, intr-o multime de personaje, într-o gramadă de oameni şi maşini, claxoane, zgomot, înjurături. O conjunctură ce rareori te lasă indiferent. Dar nici rău nu-ţi face, daca ştii să nu te integrezi în cloacă. Şi totuşi, ce eu caut acum aici? De ce mă uit pe geam, spre etajul III din blocul vecin, când îmi amintesc perfect că am fost la nunta ei, că am fost în vizită în noua ei locuinţă? Vor şi un copil... Au deja un an şi jumătate de căsnicie. Şi totuşi, eu ce caut aici? De ce mă uit pe geam când ştiu că ea nu va ieşi, ca odinioară?

Încerc să-mi desluşesc gândurile şi să dau imaginaţiei mele un sens. Stânjenitorul adevăr ivit în mintea mea nu face altceva decât să-mi creeze o stare de glorie sufletească absurdă şi temporară generată de mângâierile fragile ale aminitirilor, dar şi de micile succese ale vieţii mele actuale.

Am ajuns la un capăt de drum, pe care poate abia acum am curajul sa-l recunosc, şi care, paradoxal, nu este altceva decat începutul unei noi etape din viaţa mea. Fereastra, lumina, veselia, beepurile, silueta Alinei în geam..toate acestea nu vor rămâne decât o amintire...

Partea bună este că aici, acasă, te poţi întoarce mereu să-ţi proiectezi amintiri şi trăiri din trecutul copilăriei tale.

Partea proastă e că nimic nu va mai fi la fel ca odinioară..

Alexandra Istrate.